În același cartier, lângă Roșu, locuiește Verde.
E dimineață, în timpul săptămânii, iar Verde se trezește la sunetul alarmei. ”Încă o zi cu durerile astea și trebuie să merg la muncă. Doar să reușesc să mă ridic din pat.”, gândi Verde.
Și astăzi Verde s-a trezit cu încheieturile ca niște baloane de modelaj umflate și legate strâns, ca nu cumva să se dezumfle.
Verde coborî încet din pat, dar baloanele nu numai că erau umflate și legate, dar parcă erau și priponite de niște piloni micuți, doar atât cât să nu se miște din loc.
Încet, încet, Verde începu să miște mâinile și picioarele. Parcă baloanele se desprinseră de lângă piloni și se îndreptară tiptil către bucătărie.
”Hai că poți! Doar faci asta de ceva timp; nu e prima dată sau prima săptămână sau prima lună. Nici măcar nu e primul an!”. De ceva timp, Verde își începea ziua alături de aceleași baloane umflate, legate și înțepenite.
Încet și cu grijă, Verde ajunse la bucătărie, își făcu un ceai și se gândi la ce avea de făcut astăzi. Atâtea activități și va trebui iar să se tot întrerupă, ca să își odihnească puțin articulațiile.
Verde începu să se gândească: ”Ce vor spune iar colegii? Oare ce vor gândi că iar mă tot întrerup din muncă? Oare cum apar eu în ochii lor? Ce aș putea să fac?”
…și orchestra se mută de la Roșu la Verde…
Drag cititor, aceasta poate fi o parte dintr-o poveste reală. Dincolo de diagnostic stă un om, care merită ascultat, nu doar auzit.
Cu respect pentru tine, Verde,
Psiholog Crinela Mocean